﻿Doi călare pe un cal  

     Dar mai este si o a treia părere: să fie lăsat monumentul acolo unde stă - în fața hotelului «Cosmos» intrarea de la gară în oraș. Să fie lăsat calul, și Cotovski călare, așa cum ni l-a dat dăruit sculptorul Dubinovski cu mauzerul la brîu și cozorocul pe ochi, pentru care operă s-a învrednicit de titlul de academician (Academia se afla și ea la marginea pădurii!) Să fie lăsat, adică, monumentul așa cum este și unde este, dar cu o condiție: să fie urcat pe cal și cocoțat la spatele lui Cotovski o a doua figură istorică - Alexandru Esaulenco, doctor în știinte istorice, care și-a inspirat disertația din viața lui Cotovski și care, în toată activitatea sa de savant, l-a propagat și înălțat pe Cotovski (și datoria lui Cotovski s-a înălțat și pe sine!). Oare nu merită și Esaulenco să șadă alături de Cotovski - doi pe un cal!
       În primul rînd, după merite (are și Esaulenco încă din tinerețe-studenție o anume dragoste pentru «binefaceri» cu mauzerul la brâu).
      În al doilea rând, ar fi un monument original. Încă nicăieri în lume nu există un asemenea monument: doi pe un cal! Original, fără nici o rezervă! 
       Nu și-ar zgîi ochii la acest monument toți care ar trece pe drumul de la gară spre centrul orașului?! Să fim realiști și... practici.
       Ni s-ar vorbi despre acest monument în toată lumea?! Dar oare nu ar veni turiști de pretutindeni, de pe toate cele cinci continente, special, să vadă acest monument?!! Doi pe un cal... Te pomenești ca ne-am alege și cu niscaiva valută!
       Deci, doi pe un cal: Cotovski - cu mauzerul la brîu, și Esaulenco - cu disertația subsuară.
                                                                                                                                                                         Alexei Marinat

Cititorul să ne judece

      Orice ediție periodică, în concepția noastră, trebuie să spună adevărul nu numai pe jumătate. Cititorul trebuie să cunoască adevărul întreg. Iar oamenii de la conducere n-ar trebui să asundă nimic de poporul pe care îl conduc. Și nici n-ar trebui să se teamă de acest popor. S-au temut, pînă în prezent, foștii lideri. Și unii, din garda veche, ori care au împrumutat metodele vechi de conducere, încă se tem.
       Metodele vechi, ca și tot ce este vechi, se vor trece și se vor discredita de la sine în această perioadă revoluționară. Deocamdată, în numele colaboratorilor săptămînalului, în numele cititorilor, considerăm oportun să venim cu următoarea precizare: dacă am jurat să nu mai operăm cu etichetări, dacă am jurat să nu mai punem piedici încă din fașă inițiativelor, să nu uităm că am jurat și să trudim pentru binele poporului. Iar poporul va alege, cum a și ales dintotdeauna, neghina din grîu, și va deosebi, fiți siguri, binele de rău.

..............

Curierul, Chişinău, sîmbătă, 8 septembrie, 1990.

Din patruzeci încoace, puterea sovietică, supranumită și Imperiul sovietic, ne-a lipsit de Bucovina și de sudul Basarabiei; la nouăsprezece august <eliberatorii>, care au instaurat aici puterea sovietică, au pus din nou la cale ciopîrțirea teritoriilor din sud. Și iată că duminică, două septembrie, tot ei și-au <încununat> opera, furîndu-ne și teritoriile din stînga Nistrului. Prin acest act nelegitim vechea noastră Basarabie este lipsită de încă una din fostele capitale ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Mai înainte, dacă ne amintim, ne-a fost furată și prima capitală a acestei republici. Adică, să calculăm și să ne indignăm de cîte teritorii am fost furați în prima jumătate a secolului douăzeci. 
Încercarea de a răpi teritoriul din partea stîngă a Nistrului este deosebit de dureroasă și jignitoare. S-a lovit, pe această cale, încă o dată în demnitatea noastră națională și în Grafia noastră latină. S-a lovit și-n Tricolor. Dar vrem să accentuăm în mod deosebit că s-a lovit intîi de toate în Grafia noastră latină. La Tiraspol, în anii trezeci, scriitorii de atunci au luptat și pentru Grafia latină, au luptat și au obținut-o, au și scris în această grafie, ca mai tîrziu să fie cu toții condamnați la moarte. Au fost împușcați deoarece au îndrăznit să spună adevărul.
Mișcarea de la Uniunea scriitorilor din Moldova, începută în mai 1987, care mișcare conținea în programul ei și revenirea la alfabetul latin, s-a sprijinit, în oarecare măsură, și pe gestul temerar al scriitorilor din republica  autonomă, și atunci cînd a fost nevoie să argumentăm în favoarea acestui alfabet noi ne-am amintit și de foștii literaţi din fosta capitală a Moldovei autonome.
Încercarea de a desprinde Tiraspolulu din corpul Moldovei echivalează, printre altele, și cu o lovitură dată din spate actualilor scriitori ai neamului nostru.
Protestăm acum în numele celor care au fost executați la Tiraspol la sfîrșitul anilor treizeci. Protestînd, mai insistăm să fie reabilitată acolo Grafia latină.
Protestăm acum și pentru toate jecmănelile pe care le-am suportat în ultimii cincizeci de ani, adică de la patruzeci încoace.
Protestăm în numele Limbii noastre și în numele integrității noastre teritoriale.
Protestăm și desconsiderăm armata sovietică, deoarece numai prin armata sovietică a fost posibilă declararea încă a două republici pe teritoriul sfînt al moldovenilor.
Protestăm împotriva veneticilor, dar împotriva tuturor, deoarece intuim că ei, ca mîine, vor face noi încercări de a ne junghia pămînturile. Posibil că vor declara cartiere autonome, republici autonome sau unionale în chiar actuala capitală a Moldovei.
Protestăm și considerăm că se cuvine și sîntem datori să fim cu mult mai îndrăzneți. Ne-o impune situația creată și ne mai impune întregul nostru popor - prin cîți am fost, prin cîți sîntem și prin cîți vom fi.
Protestăm și în numele celor rătăciți, și în numele celor care deocamdată nu ne înțeleg, și în numele celor care nu ne-au înțeles niciodată, protestăm în numele tuturor moldovenilor, indiferent de orientarea lor, deoarece pentru sîngele acesta a luptat Ștefan cel Mare cu armatele Sale, vărsîndu-se decenii și secole la rînd sînge destul.
Să fie anul nouăzeci a secolului douăzeci o cumpănă a noastră? Să fim oare puși la încercare anume pentru a se trezi conștiinţa și durerea noastră și pentru a ne izbăvi pe această cale de toate nedreptățile? Dacă-i așa, înseamnă că și bunul Dumnezeu trece de partea noastră. Și îl rugăm să ne ajute!

Haralambie MORARU


DIN NOU FAVORIZAȚI?
Vineri, 30 noiembrie, pe cînd se aștepta că tovarășul Gorbaciov va fi oaspetele Parlamentului nostru și mai toți țineam aparatul de radio la ureche, mi s-a comunicat o știre la telefon, care știre nu m-a lăsat indiferent. Din celălalt capăt al firului aveam să aflu că eu, împreună cu alți doi colegi, prozatorul Viorel Mihail și poetul Vsevolod Ciornei, nu vom fi prezenți în sala unde urma să aibă loc întîlnirea tovarășului Gorbaciov cu reprezentanții oamenilor de creație din republică. Nu-i bai, mă rog, s-a întîmplat să nu prticip, în ce mă privește, și la alte întîlniri de pe timpuri, pe care le numim de stagnare, și adică nu m-aș fi simțit lezat. Dar un amănunt pe care mi-l comunica interlocutorul necunoscut m-a pus  în gardă. Dumneata, domnule Moraru, mi s-a spus, ai fost introdus în listă, la fel ca și scriitorii Viorel Mihail și Vsevolod Ciornei, însă undeva pe la instanțe, n-ați trecut. 
Am insistat față de interlocutor să se prezinte. N-a făcut-o firește. Am insistat atunci să-mi spună de unde deține știrea. N-a făcut-o nici pe aceasta de la prima somare. Și totuși, cam peste cinci minute de conversație, a găsit de cuviință să vină cu următoarea precizare: ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat la Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova.
Adevărat să fie sau nu, se va afla, bănuiesc, în cele din urmă. Vorba-i cu totul despre altceva. Adică timpurile noi nasc și oameni noi, care, pe lîngă mulțimea de probleme, au grijă și de liste. Bune vremuri! Prin urmare, nu încăpeam în liste nici cînd ele se întocmeau pe la comitetele de partid și de aici urcau în sus, dar nu încap nici azi, cînd se pare că s-au înscăunat ai noștri, iară odată cu dînșii speram că se înscăunează și democrația. Mai mult decît atît, știrea în cauză chiar m-a întristat.  Doar ține bine minte că la Congresul recent al Uniunii Scriitorilor din Moldova, înt-o pauză, domnul Ion Hadîrcă, prim-vice Președintele Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, mă îndemna și mă convingea că trebuie să colaborăm în numele aceleași cauze. Adică în numele și în interesele neamului. Întrebările care ar fi să urmeze, consider că sînt inutile. Concluziile respective, însă sînt necesare.
Acum stau ca orice moldovean și aștept pe cînd oare viitoarea vizită în republică a tovarășului Gorbaciov, și pe cînd, deci, voi fi tăiat și eu și alții iarăși din liste.
H. M.


 Noi sîntem la coadă

Am surprins aceste imagini, care au o legatură directă cu cele spuse mai sus, la Căminul nr.16 din Chişinău. Frigidere, mobilă... , mă rog, ceva firesc, şi-a cumpărat omul ce-i trebuie pentru casă. Nu e nimic, însă, firesc, la o eventuală investigare. Vorba e că stăpînul mobilei e student străin şi abia de-a terminat anul întîi. Iar mîine-poimîine mobila, în containere, va lua calea aerului sau a apei direct spre ţărmuri străine unde trăiesc fraţi de-ai noştri care n-au păduri. Şi n-au uzine de motociclete şi de raboteze. Ci noi avem, deşi stăm în rînd după toate acestea 1, 2, 3 şi mai mulţi ani. Pentru că n-avem bani să plătim un preţ dublu pentru un televizor sau un dulap. Iată de ce, la o eventuală investigare, îţi dai seama că ceea ce nu e legitim poate fi legic. Cel cu mulţi bani are, dacă nu de toate, atunci mai multe decît cel cu bani puţini. Cel cu bani dictează fără a fi un dictator, el formează mecanismul ducerii de azi pe mîine a societăţii, mecanismul relaţiilor între oamenii de diferite profesii, inclusiv mecanismul rîndului după mobilă etc.
	Aşa a fost întotdeuna, pretutindeni, şi va mai fi cel puţin pînă la apocalips, şi ce rost are s-o descoasem pe administratorul de cămin de ce containerele se păstrează în holul căminului sau în sălile de lectură anul împrejur, şi nu are rost nici să notăm numărul maşinii sau numele şoferului care a transportat aceste containere, îndeplinind şi el un ordin mai sus... în fine... totul, de fapt, e firesc. An de an, promoţie după promoţie. 
	Nu ne rămîne decît să-l felicităm pe posesorul fericit cu procurarea unor lucruri deficitare, să privim posomărît în urma trenului sau a vaporului cu containere moldoveneşti la bord şi... să ne postăm la coadă ca să ne înscriem îm lista doritorilor să-şi procure... dreptatea. Pentru ca să ne ajungă rîndul cinci minute după apocalips. 

Doru CIOCANU


Rușinea de a fi sovietic

A fi sovietic e o rușine,
Urmăream mai dăunăzi o emisiune televizată care lua în dezbatere problemele unei călătorii peste hotare și mă gîndeam eu, (carele niciodată n-am fost peste hotare!) că nici prea nu am ce căuta acolo. Din simplul motiv că aș trage cu obrazul numai datorită faptului că sunt sovietic. Din acea emisiune am aflat, că pentru a vizita Iugoslavia, bunăoară, oficiul de schimb (din Chișinău, probabil) îți oferă 1500 de dinari contra a 100 de ruble. Și, pe loc, mi-am amintit o istorie cu un coleg de-al nostru care, avînd cîteva bancnote a cîte 5.000 dinari fiecare, le împărțea în stînga și în dreapta. M-am căpătuit și eu cu una și savuram deja eventualitatea unei călătorii în țara prietenă (5000 e bănărit, nu șagă), cînd, foarte ocazional, aflu cît de derizorie este această sumă! Și eu care avui impertinența să-mi anunț un prieten că, la noi, la sovietici cu această bancnotă, îți poți lesne cumpără un automobil „Tavria”. Prietenul mă făcu optimist, declarîndu-mi că îmi mai rămîne și de un video și, dacă batem palma, se angajează etc. Pasă-mite, încurcase dinarul cu dolarul. Cînd am aflat cursul și l-am anunțat, nu m-a crezut. Cînd i-am spus cîți dinari se schimbă în U.R.S.S. pentru o călătorie în Iugoslavia m-a primit năucit și mi-a spus ce vă comunicai eu deja: că pentru nimic în lume nu-l vede țara în Iugoslavia. Știindu-i preferințele gastronomice, l-am crezut pe cuvînt.
A pleca în călătorie într-o țară străină și a-ți permite lixul de a fi sovietic este înjositor. Cu cei 1.500 de dinari – am aflat-o de la participanții la emisiune – poți cumpăra șase sticle de pepsi cola. Cu alte cuvinte, contrabanda este stimulată de însuși sistemul sovietic. Dar punctele vamale sovietice sînt dure precum e legea. Citeam undeva că o limuzină cu tineri ( două domnișoare și doi cavaleri), ținînd calea spre aceeași Iugoslavia, au trecut vama de la Leușeni fără nici un fel de dificultăți: plecau peste hotare cu mîna goală. La întoarcere duceau cu ei aparatură video, casetofoane etc. În valoare de cîteva zeci de mii de ruble. La întrebarea vameșilor cum de au făcut rost de atâta bogăție tinerii au răspuns franc: „Am vîndut fetele”. Adică acest sistem perimat care se ține cu dinții de buza prăpastiei, iminente a făcut din ei codoși și prostituate. Asta pentru condiția de a se simți om într-o țară care a făcut totul, chiar imposibilul pentru a nimici condiția de om, într-o țară care a declarat construcție unui socialism dezvoltat, de roadele cărui socialism se bucură (s-a bucurat pînă acum?) doar aparatul de partid și bandele de mafioți. Un cuplu bizar, nu-i așa? N-am spus că sînt două verige ale aceluiași lanț.
Noi, cei care nu avem amante atît de maleabile, ce trecem dincolo? Căci și noi vrem să ne circumscriem în condiția de om?
Ce vindem, deci:
Mamele noastre?
Soțiile noastre?
Fiicele noastre?
Este greu, și rușinos, și inumam să fii sovietic.
Nu doar acolo, în străinătăți, ci în propria țară în care te sufoci de atîta internaționalism, prietenie și dictatură a proletariatului ( ori a întregului popor?).
 Hai să fim mai puțin sovietici și mai mult oameni. A fi doar om - nu om sovietic – este foarte simplu și nu te obligă la nimic.


